ACEST SITE ESTE COFINANTAT DIN FONDURI SOCIAL EUROPENE PRIN PROGRAMUL OPERATIONAL SOCIAL DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE 2007-2013

INTERVIU VIDEO Judecătoarea Andreea Chiș: "Judecătorul trebuie să iubească oamenii, pentru că dacă nu-i iubești nu le înțelegi problemele" (I)

Andreea Chiș e un judecător mai puțin obișnuit: face sporturi extreme, merge în concediu cu motocicleta - și are o memorie de invidiat, își amintește părți din cauze pe care le-a judecat în urmă cu mulți ani. Dosare răsunătoare în care au fost judecați și uneori condamnate nume grele din administrația publică sau din politică au fost intens mediatizate iar Andreea Chiș vorbește într-un interviu pentru postul de televiziune Look TV în ce măsură sunt afectați magistrații când deciziile lor sunt dezbătute, și scoate la lumină un proces ca fila unui roman - în care ambele părți aveau dreptate. Vă prezentăm astăzi prima jumătate a acestui interviu:

 

 

Bine v-am găsit oameni buni, suntem la o nouă ediție Casa Poporului. Ca de fiecare dată ne alegem un spațiu informal sau neconvențional pentru a purta o discuție absolut liberă. De data aceasta vorbim cu un judecător, vrem să vedem cum sunt judecătorii în afara sălii de judecată, în afara instanțelor și câteodată și profesori de drept. Doamna Chiș, vă mulțumesc foarte mult pentru prezență.

Eu vă mulțumesc pentru invitație.  Este o plăcere și o onoare pentru mine.


Și pentru noi; eu sunt foarte curios cum e viața de judecător când nu ești la bară, toată lumea are o imagine abstractă despre un judecător, e ceva într-un turn de fildeș.
Da, toată lumea își imaginează că din sala de judecată mergi acasă și te închizi între patru pereți, dar nu este chiar așa. Sigur că munca îți impune să stai foarte mult închis, dar în afara ei nu ai atât de multe restricții pe cât își imaginează toată lumea. Sigur că trebuie să fii un om moral și onest pentru că altfel nu ai putea să decizi soarta celorlalți, dar asta nu înseamnă că nu poți avea pasiuni pe care le are toată lumea în timpul liber, să te duci la film să practici un sport, chiar sporturi extreme, să călătorești.


În general cum se raportează justițiabilii în momentul în care îl întâlnesc pe judecătorul Andreea Chiș în sala de judecată și pe urmă întâmplător îl văd pe stradă?
Să știți că de cele mai multe ori nu mă recunosc, pentru că roba te schimbă atât de mult încât nu le vine să creadă pe stradă, când te văd în haine normale, că ești tu. Deci de cele mai multe ori nu mă recunosc și nu mă salută. Extrem de rar, mi se întâmplă totuși să mă salute și o dată chiar am avut o surpriză, am intrat într-un taxi, acum un an sau doi, și îmi spune taximetristul „Dumneavoastră nu mă recunoașteți”. Și eu am zis: „Ba da, un divorț cu copii din '99!”. Deci eu țin bine minte fețele oamenilor și le asociez cu cauzele pe care le-am avut, atunci când părțile se prezintă în fața mea, desigur. Dar ele, părțile, nu.


Justiția e legată la ochi? Pentru că văd în dezbaterea publică, în special cea politică, argumente legate de Justiție. Cum i se pareunui judecător de la Curtea de Apel?
Trebuie să vă spun că nu ne pasă, e cel mai clar lucru pe care pot să îl spun. Toată lumea are impresia că se exercită o presine enormă pe judecător, mai ales în cauzele de mare corupție, pentru că toată lumea dezbate, își dă cu părerea, se pricepe la drept, toată lumea știe probele deși nu le-a văzut niciodată și toată lumea are impresia că îi poate impune judecătorului o soluție. Vreau să vă spun că cred că majoritatea dintre noi nici nu se uită la aceste dezbateri televizate, dar chiar dacă ne-am uita nu ne afectează absolut cu nimic, așa cum nu mă afectează dosarul în sine, indiferent ce cauză judec. Nu spun că niciodată nu am o emoție legată de o cauză, se întâmplă. Judecătorii sunt oameni cu multă simțire, că dacă n-ar fi așa nu ar fi potriviți pentru funcție. Am fost o dată la un seminar cu judecători din toată Europa și s-a pus problema care ar trebui să fie cea mai importantă calitate pe care ar trebui să o aibă un judecător, și fiecare a spus multe lucruri, de exemplu colegul din Irlanda a spus că ar trebui să aibă simțul umorului, asta înseamnă, sigur, un grad de inteligență ridicat. Dar eu am spus că trebuie să iubească oamenii, pentru că dacă nu-i iubești nu le înțelegi problemele. Ei vin la tine cu probleme și trebuie să le rezolvi. Așadar nu se poate să fii total lipsit de emoție, dar asta nu se raportează nicidecum la calitatea părții. Faptul că e parlamentar sau cel mai bogat din România – nu. Poate situația lui concretă din dosar, că e o familie de oameni vârstnici care trebuie evacuați din locuință, asta da, în acest sens calitatea părților te poate impresiona, dar niciodată nu te va influența atunci când dai soluția.

Judecătorul trebuie să iubească oamenii, pentru că dacă nu-i iubești nu le înțelegi problemele

 



Asta e foarte interesant, apropo, vi s-a întâmplat să decideți o evacuare într-o situație dată, cu niște vârstnici care erau în pragul evacuării?

Din păcate de mai multe ori mi s-a întâmplat. Țin minte o cauză mai mult decât celelalte pentru că m-a afectat foarte mult și îți schimbă uneori chiar perspectiva filosofică asupra vieții și asupra legii, pentru că eu și ca profesor le spun studențilro care vor să devină judecători că atunci când ai de judecat o cauză, după ce ai stabilit starea de fapt pe baza probelor, primul lucru este să te gândești, făcând abstracție de lege, care ar fi soluția dreaptă după părerea ta. Pentru că avem acest principiu al echității care trebuie să ne ghideze. Și dacă legea îți permite să dai acea soluție înseamnă că aceea e cea corectă. Dacă nu îți permite, înseamnă că trebuie să dai soluția pe care ți-o permite legea, nu poți trece dincolo de limitele ei. Și în această cauză concretă vreau să vă spun că legea nu mi-a permis altceva decât să evacuez acea familie de vârstnici din locuință. Ea era chiar paralizată și nu a putut veni la pronunțare și el nu și-a dat seama, dar eu am fost foarte afectată de pronunțarea respectivă. Repet, n-o să mă afecteze în soluție, dar asta nu înseamnă că uman nu mă afectează. Dar după o săptămână mi-am dat seama de ce nu m-a lăsat legea: pentru că m-am întâlnit cu avocatul celeilalte părți, al fostei proprietare, și el mi-a spus că în perioada în care eu am amânat pronunțarea – am amânat-o o săptămână tocmai pentru că eram impresionată de „calitatea” părților – proprietara a murit și niciodată nu și-a văzut casa din interior, casa preluată abuziv de stat. Iată, vrei să faci dreptate, dar când legea nu te lasă înseamnă că ea are dreptate.

Incredibilă speța asta, imaginea unei – hai să spunem – pagini de roman, la modul cel mai serios. Ține de literatura rusă, până la urmă, un soi de dramă pe care o trăiesc ambele tabere.

Și atunci judecătorul, mai ales în procesul civil – și în procesul penal ai o victimă, de cele mai multe ori – trebuie să păstreze un echilibru între părți. Chiar ieri discutam cu colegii avocați, avem niște seminarii de comunicare, și m-au întrebat de ce nu lăsăm părțile să spună ce vor, pentru că foarte multe lucruri am înțelege, că vin și la ei și la judecător ca la terapeut. Le-am răspuns că nu pot să las o parte să vină în sala de judecată și să spună tot ce vrea despre cealaltă parte, pentru că eu acolo am un rol de protector al ambelor părți.

Vrei să faci dreptate, dar când legea nu te lasă înseamnă că ea are dreptate.



Ați vorbit apropo de ceea ce permite legea. Dincolo de acest aspect, se întâmplă de foarte multe ori să aveți o anumită dacă-i pot spune afecțiune, sau sentiment pentru o persoană?
Poate fi și de aversiune uneori, dar asta nu te influențează. Judecătorul care nu recunoaște că este om nu spune adevărul, pentru că suntem oameni, avem sentimente de simpatie și antipatie. Sigur că marea majoritate a dosarelor, în proporție de 99%, nu simți nimic față de părți. Dar în acel procent de 1% poți avea părți care-ți sunt profund simpatice și părți care îți sunt profund antipatice dar, repet, nu te vor influența în soluție. Dacă cumva ai impresia la termenul de judecată, când rămâne cauza în pronunțare, că ai putea să fii afectat de sentimentele pe care ți le-a trezit partea la acel termen – a ridicat tonul foarte mult la tine – atunci amâni pronunțarea ca să ai detașarea necesară să dai soluția fiind sigur că ești obiectiv. Altfel pe de altă parte vă spun sincer că pe părți nu poți să te superi, îți dai seama că omul indiferent ce manifestări are în sala de judecată are o problemă și vine cu sufletul încărcat, și oricât ar striga la tine sau la cealaltă parte oarecum încerci să-i înțelegi și eu încerc să nu dau omul afară din sală oricât show ar face, pentru că trebuie să-l înțeleg. Pe de altă parte e și o chestiune de rebut din punctul meu de vedere, că nu am reușit să țin lucrurile sub control. Și în momentul în care tu dai afară un justițiabil deja toată ședința este oarecum compromisă, pentru că toată lumea se crispează și mai mult, și oricum vin crispați. Trebuie să ai sentimente, dar tot timpul să le ții sub control, să nu le lași pe ele să te controleze.

Revenind la discuția de debut, când am vorbit apropo de faptul că Justiția e legată la ochi – asta e România de azi, eu cred că ne maturizăm, avem doar 25 de ani de democrație tânără, suntem ca un tânăr la 25 de ani care se formează și probabil că are foarte multe de acumulat. Sunt foarte multe dezbateri, aveți impresia în breasla dvs., că există un soi de reținere sau de teamă când se vorbește apropo de justiție televizată? Sunt foarte mulți analiști care se transformă ei înșiși într-un soi de judecători. Fac rechizitoriu la televizor cu o nonșalanță demnă de o cauză mai nobilă.

Sub nicio formă nu ești afectat, ne-am obișnuit. Oricum, atacurile la independența noastră sunt frecvente, mai ales din partea politicienilor, dar și a mass-mediei din păcate, îmi pare rău s-o spun, care sprijină o coloratură politică sau alta. Și în general în perioade de alegeri noi devenim, îmi place să folosesc această metaforă, balaurul cu care se luptă omul politic, care este Făt Frumos. Dar ne-am obișnuit. Când vorbești de rău un judecător, dai câteva exemple și el nu se apără, chiar ți se pare că e un subiect preluat de toată presa. Niciodată nu vei prelua un subiect despre ce soluție bună  și dreaptă a dat. Critica e întotdeauna mai bine primită, pentru că din păcate ce vedem la toate televiziunile? Au cel mai mare rating emisiunile de scandal, scandalul înseamnă critică. Dar vă spun cu certitudine și cred că vorbesc în numele absolut tuturor colegilor, că nu sunt afectați de ce se întâmplă la televizor atunci când au un dosar pe rol. Sigur, ce te poate afecta e când îți atacă familia, când se leagă de viața ta personală, că mai sunt și lucruri din acestea. Nu se poate ca subiectiv să nu fii afectat, pentru că aud părinții, aud copiii pentru cei care au copii. Dar oricum n-o să te influențeze în luarea soluției, asta categoric.

Acceptați critica? Tocmai când foloseam termenul de turn de fildeș, pe care probabil opinia publică majoritară din România îl are despre un judecător care împarte legea în țara asta – e bine să fiți criticați, la fel ca orice altă putere din țară, parlamentară sau executivă?
Categoric, pentru că eu cred în general, ca om, nu ca judecător, că din critică iei o lecție de viață. Acolo atunci când cineva te critică tu nu poți spune că acel om nu are dreptate. Mai întâi trebuie să-ți ridici un semn de întrebare: „oare așa o fi?”. Și chiar dacă nu e așa, în cazul judecătorilor vorbim de aparența de imparțialitate, trebuie să mă pun în situația lui și trebuie să mă întreb dacă i-am dat un motiv să mă vadă așa. Și în funcție de răspunsul pe care mi-l dau, dacă e cazul și consultându-mă cu ceilalți colegi, să iau măsurile necesare. Pentru că tot vorbim de critică, știți tot scandalul ivit în jurul acelui incident dintre un judecător și un avocat. Avocații s-au solidarizat cu colega lor. Dar noi judecătorii nu am spus „hai să ne solidarizăm cu colega noastră, nu primim nicio critică”. Am spus „este o problemă”, pentru că dacă tot corpul profesional s-a solidarizat cu acea colegă avocat înseamnă că noi avem o problemă de comunicare interprofesională și am venit cu sugestia seminariilor de comunicare și deja suntem la al treilea.

Apropo de ideea aceasta de comunicare, există această impresie că în general corpul magistraților e într-un soi de umbră. Mai sunt asociațiile, sunteți în leadership-ul AMR-ului. Acolo mai există dezbateri, mai există persoane care ies în dezbaterea publică și comunică anumite lucruri, dar în rest cred că resimt și românii, și presa, o reținere sau o rezervă mult prea mare a judecătorului. Sau poate că e bine așa, nu știu.

Judecătorul are o obligație de rezervă, el nu va putea niciodată să vină să vorbească despre o cauză de pe rol. Pentru că de regulă cauzele de pe rolul lui se dezbat public și se dă o soluție. El nu are voie să vorbească despre cauzele de pe rolul lui, o dată pentru că ține de secretul profesional, și în al doilea rând pentru că nu are voie să se antepronunțe. El se poate pronunța numai în hotărârea judecătorească. Sigur că în hotărârea judecătorească trebuie să fie extrem de convingător în argumente. Ăsta e rolul lui, rolul lui nu este să iasă în presă și să își caute el dreptatea oarecum sau să încerce să lămurească opinia publică că a făcut corect ce a făcut. Nu, cine vrea să se lămurească n-are decât să ia hotărârea, act final al judecății, și să o citească. Deci rolul meu acesta este, să dau hotărârea corect și să o motivez în așa fel încât ea să nu fie adresată numai juriștilor ci și omului cu privire la a cărui viață decid, și și omului de  pe stradă, pentru că hotărârile judecătorești sunt publice și atunci toată lumea trebuie să le înțeleagă. Ăsta e rostul meu. Legea permite și judecătorului individual să iasă în presă atunci când e vorba de interesul sistemului judiciar, dar nu ăsta este rolul lui ca judecător individual, ci al asociațiilor profesionale.

Pe părți nu poți să te superi, îți dai seama că omul indiferent ce manifestări are în sala de judecată are o problemă și vine cu sufletul încărcat, și oricât ar striga la tine sau la cealaltă parte oarecum încerci să-i înțelegi și eu încerc să nu dau omul afară din sală oricât show ar face, pentru că trebuie să-l înțeleg.


Acum, ca un om care caută în general să afle mai mult ce înseamnă viața de judecător sau în a relaționa cu anumite instituții și puteri ale Statului – cred că o prezență poate a unor elite din fiecare zonă, inclusiv a magistraților și judecătorilor, umanizează breasla respectivă și creează o impresie care poate să dea și un sentiment de mai corectă relaționare. E o impresie personală.

E o impresie corectă, dar nu poate face aceasta fiecare judecător. Sunt judecători ca oamenii, mai deschiși și mai puțin deschiși, nu orice om de pe stradă va vrea să vină la televizor și să răspundă la orice întrebare. Așa e și judecătorul, adică sunt unii care zic „da, e OK să am această deschidere” și alții care spun „vreau să fiu lăsat în pace”.

Aflăm mai multe despre, să spunem, ocupații inaccesibile publicului larg. Apropo, spuneați de faptul că în momentul în care apar imagini despre un judecător, despre un magistrat, reacționează, e afectat. Până unde credeți că poate merge această libertate, apropo de a prezenta imagini legate de un om care reprezintă o putere în stat, vedeți în general în cealaltă zonă dacă vorbim chiar de un jurnalist care face parte dintr-o putere atât de slăbită în ultima vreme, o putere informală, dar se fac referiri și la parlamentari, la miniștri care sunt parte a altor structuri de putere. Atunci judecătorul, magistrații, nu ar trebui să aibă de un tratament similar?
Noi chiar avem parte de un tratament privilegiat din acest punct de vedere, ca să zic așa, cel puțin legal, pentru că nu ai voie să te legi de Justiție. Nici chiar pe convenția europeană a drepturilor omului, e o instituție protejată, pentru că rolul ei, misiunea ei fundamentală este să garanteze drepturile și libertățile fundamentale ale celorlalți. Dacă lovești în ea lovești în fundamentul acestor drepturi, de aceea libertatea de exprimare a ziaristului are limite atunci când e vorba de Justiție și judecători. Nu în România, e adevărat, aici se poate vorbi orice. Am constatat că sunt niște ziare care scriu niște lucruri care pe mine mă surprind, deși aș fi zis că am o experiență de viață suficientă, de 20 de ani sunt judecător. Și încă mă mai surprind, pentru că se leagă de orice aspect. Atunci când vorbesc despre un dosar, pentru că s-a dus o parte să se plângă, se leagă de niște aspecte ale vieții judecătorului de care nici nu poți să-ți imaginezi că s-ar putea lega cineva.



Nu se întâmplă și dincolo la fel? Mă gândesc că zona aceasta de mondenitate e și în Marea Britanie, e și în Italia.
Dacă ai face ceva care ar putea să afecteze imaginea profesiei, e una, pentru că acolo vorbim de un interes public. Dau un exemplu extrem: dacă mă duc într-un bar de noapte și mă îmbăt și dansez pe masă și fac scandal, sigur că am afectat imaginea instituției pe care o reprezint. Eu nu prea citesc presa, nici când scrie despre mine o chestiune care nu-mi place. Când îmi place, mărturisesc că o citesc. Când nu-mi place nu citesc, aud de la alții. Am anumite ziare pe care nu le citesc, orice s-ar spune, dar din păcate le-a citit mama o dată la un moment dat și am constatat nu că se leagă de viața ta personală, pentru că nu spun un fapt. Aia e una, să spună un fapt, oricât de personal ar fi, deși și acolo ai și tu limitele tale, ai dreptul la intimitate. Au fost niște judecăți de valoare, pur și simplu, la care nu poți răspunde.

Credeți că e bine să nu răspunzi sau să răspunzi? Pentru că au fost prezentate de-a lungul timpului tot soiul de fotografii, din viața privată, din momente de familie, ale unor membri CSM. Și-mi aduc aminte de exemplu emisiuni în care se făceau...
Păi pe Cristi Danileț l-au fotografiat intrând în sediul Consiliului de mână cu fiica lui mai mare, care cred că avea 14 ani atunci, și știu că ziaristul a sunat să-l întrebe dacă are de comentat, pentru că el mâine va spune că a intrat în sediul Consiliului Superior al Magistraturii fiind însoțit de o minoră, deci într-o postură relativ intimă, pentru că se țineau de mână. El a spus „Este fiica mea și nu doresc să dau nicio declarație în legătură cu acest lucru”. Și atunci ziaristul a doua zi a scris exact ceea ce a spus, că a intrat însoțit de o minoră, „și l-am sunat și ne-a spus că nu dorește să declare nimic în legătură cu acest lucru”. N-a schimbat cu nimic ceea ce ziaristul era hotărât să facă.

E foarte interesant și până la urmă foarte complicat aspectul acesta; credeți că se poate schimba ceva, ține educația noastră, sau lucrurile oricum vor evolua așa, facem parte dintr-o lume hai să zicem complicată, suntem aproape de Balcani unde s-au întâmplat atâtea lucruri în ultimii 10 de ani sau înainte de asta.
Cred că fiecare om care se uită la televizor sau citește presa trebuie să judece singur când aude orice despre oricine, pentru că nu poți opri pe nimeni să vorbească, orice-ar vorbi. Vedeți și viața vedetelor, dar lor le convine, pentru că nu există publicitate care să nu-ți aducă un beneficiu, dar judecătorul nu vrea o astfel de formă de publicitate, nu are nevoie de ea. Cred că oamenii n-au decât să judece singuri, nu putem de fiecare dată să ne apărăm și în ceea ce mă privește, și aici vorbesc absolut în nume personal, eu n-aș fi răspuns la așa ceva, pentru că în acel moment îi dai posibilitatea să fie cunoscut. Pentru că eu cred că un ziar serios sau o televiziune serioasă nu vorbesc despre așa ceva. Ci numai ceva extrem de minor și nebăgat de seamă, când răspunzi l-ai băgat în seamă și l-ai făcut cunoscut. Eu cred că a ignora astfel de atacuri e cea mai bună politică.

Dincolo de dezbaterea aceasta, când relaționați cu colegi de afară vă întreabă de dezbaterile sau comentariile acestea care se fac într-o anumită zonă a presei din România?
La alți judecători vă referiți?
Da, la alți judecători.
Nu purtăm astfel de discuții, cred că și ei sunt obișnuiți cu chestiunile acestea. În general când ne întâlnim e adevărat că dacă ne întâlnim cu alți judecători ne întreabă și de atacuri asupra independenței noastre, dar asta e ca o chestiune de generalitate, nu neapărat referitor la presă sau la viața noastră personală.

Apropo de viața personală, știu că aveți niște pasiuni inedite, vorbim de calitatea de judecător, până la urmă e un stereotip, o prejudecată pe care o are în general opinia publică, vezi așa în judecător înmagazinată o instituție, o putere efectivă, și te gândești mai puțin că e și el om și are pasiuni, are opțiuni. Am înțeles că faceți niște sporturi nu la îndemâna oricui, sporturi extreme chiar.

Da, pentru că e vorba de visele mele din copilărie pe care nu mi le-am putut realiza pe vremea când încă mă tutelau părinții și poate nici n-am avut baza financiară necesară și atunci când am putut lua decizii de una singură mi le-am dus la îndeplinire. De exemplu am vrut să fiu motociclist și în momentul în care am avut timpul necesar să-mi iau carnetul pentru motocicletă și banii necesari – de fapt motocicleta mea e una ieftină, pentru că e din '83, dar e foarte frumoasă, un chopper clasic – am făcut-o. E mijlocul meu de transport, nici nu am mașină.

Cu motocicleta mergeți la Tribunal?
Locuiesc foarte aproape de serviciul meu așa că mai rar merg cu motocicleta. În general merg vara, când am de mers și în altă parte, dar în general e mijlocul meu de transport. Dacă merg să-mi vizitez părinții, cu motorul mă duc. Și în vacanțe mă duc cu motorul.

 

Am un grup de motocicliști, dar nimeni nu a reușit să se coordoneze în așa fel încât să vină cu mine în concediu și am zis că de ce să depind de alții? M-am luat și am plecat singură.

Unde ați fost în vacanță cu motorul?
Anul trecut de exemplu am făcut Transalpina și Transfăgărășanul și în acest an am fost prin Europa, în Balcani – mie-mi plac Balcanii foarte mult. Am mers prin Ungaria, Croația, Bosnia-Herțegovina și Serbia, fără să am un traseu bine stabilit dinainte. Atunci când călătorești cu motorul depinzi foarte mult de vreme, nu mi-am rezervat nimic dinainte, m-am oprit acolo unde m-a prins ploaia sau unde am obosit. Nici măcar harta Serbiei n-am avut-o, aveam Igo-ul și Serbia nu este pe Igo. Și mi-am luat o hartă fizică din prima benzinărie.

Ați mers singură, sau într-un grup de motocicliști?
Am un grup de motocicliști, dar nimeni nu a reușit să se coordoneze în așa fel încât să vină cu mine în concediu și am zis că de ce să depind de alții? M-am luat și am plecat singură, și anul trecut tot singură am fost pe Transalpina și pe Transfăgărășan. Te duci în ritmul tău, te oprești unde vrei, stai de vorbă cu oamenii..



Mă gândesc că v-ați întâlnit cu autoritățile din Balcani, din Croația, din Serbia.
Nu, toată lumea mi-a atras atenția, „o să vezi tu că acolo Poliția e mai coruptă și te vede că ești străin și te oprește”,  dar să știți că niciodată nu mi s-a întâmplat. Între Skopje și Belgrad, când m-am dus din Bosnia spre Serbia, m-a prins o ploaie torențială pe drum, îngrozitoare, foarte grele condiții și atunci s-a oprit lângă mine o mașină de Poliție, dar numai ca să-mi dea îndrumarea să mă opresc la un hotel, să nu pățesc vreun accident pe șosea.

Toată lumea se oprea, să știți. M-am întâlnit cu foarte multe trupe de motocicliști, în special străini, toți se opreau având impresia că mi s-a stricat motorul și că cumva m-am pierdut de grup.

Sunt foarte mulți bărbați care nu fac Transalpina și Transfăgărășanul cu mașina, pe patru roți.
E problema lor.

E o zonă absolut superbă, un traseu – sunt reviste de specialitate care recomandă Transfăgărășanul ca una dintre cele mai frumoase zone.
Nu e mai dificil decât cu mașina, doar că nu te poți opri la fel de ușor cum se oprește mașina să faci poze de exemplu sau să admiri peisajul, pentru că dacă ești într-o rampă ea o ia la vale, și e destul de grea, nu pot alerga după ea.

Pe Fransfăgărășan e destul de multă lume într-o zi. În momentul în care vă opreați și vedeau un motociclist, care e și femeie, care făcea Transfăgărășanul, ce impresie aveau?
Toată lumea se oprea, să știți. M-am întâlnit cu foarte multe trupe de motocicliști, în special străini. Cred că am pus la un moment dat și câteva poze pe Facebook. Maghiari și sârbi, și croați de exemplu, toți se opreau având impresia că mi s-a stricat motorul și că cumva m-am pierdut de grup, dar nu era așa. Leg ușor prietenii pe drum. Dacă aș spune că sunt judecător poate m-aș pune și în pericol, pentru că nu știi niciodată, dar lumea așa, se crispează, și închizi comunicarea. Nu spun niciodată care e ocupația mea și lumea nici nu te întreabă, nu e acesta primul lucru care te întreabă când face cunoștință cu tine.

 

Dacă aș spune că sunt judecător poate m-aș pune și în pericol, pentru că nu știi niciodată, dar lumea așa, se crispează, și închizi comunicarea

 

 

slider_povesti

VIDEO Solistă de operă: "Pregătirea unui spectacol de operă înseamnă o muncă...

Kirkósa Iuliana (căsătorită Köpeczi) şi-a început cariera în 1973 la Opera Maghiară din Cluj-Napoca. După primii ani de început a cântat deja pe toate scenele lirice importante din România, iar după schimbările din...

Nina Moldovan CEO Liberty Technology Park Cluj: Femeile de succes nu sunt rezultatul...

  Şi-a început cariera în industria turismului în 2002, iar în 2007 devenea managing partner la o agenție de turism ai căror clienți erau în principal oameni de afaceri. În prezent, Nina Moldovan este CEO al...

VIDEO Olimpică la aruncarea suliței, ajunge logoped. " Era acolo un luntraş,...

Ca sportivă, Dr. Ráduly-Zörgő Eva-Ileana e fostă aruncătoare de suliţă și a participat la trei olimpiade: cea de la München, Montreal şi Moscova. De aproape trei decenii a ales să fie logoped de şcoală. A devenit un...

INTERVIU VIDEO Judecătoarea Andreea Chiș: "Când mi-e greu să iau o decizie mă...

Andreea Chiș e un judecător mai puțin obișnuit: face sporturi extreme, merge în concediu cu motocicleta - și are o memorie de invidiat, își amintește părți din cauze pe care le-a judecat în urmă cu mulți ani. Dosare...

Maiorul Mariana Barbu, imaginea jandarmilor clujeni: Prezența unei femei la...

Tânără, hotărâtă, energică și deschisă, Mariana Barbu este legătura Inspectoratului de Jandarmi Judeţean Cluj cu tot ce înseamnă exterior: presă, comunitate, instituții.

...